Decizia 419/2019 [R] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990

alexandra.caras/ August 8, 2019/ Articole, Articolul saptamanii/ 0 comments

Decizia 419/2019 din 2019.07.31 Status: Acte în vigoare Versiune de la: 31 iulie 2019 Decizia 419/2019 [R] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 Dată act: 3-iul-2019 Emitent: Curtea Constitutionala
Valer Dorneanu – preşedinte
Cristian Deliorga – judecător
Marian Enache – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Gheorghe Stan – judecător
Livia Doina Stanciu – judecător
Simina Elena Tănăsescu – judecător
Varga Attila – judecător
Mihaela Senia Costinescu – magistrat-asistent-şef
  1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
  2. Cu Adresa nr. CP1/638 din 7 mai 2019, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.595 din 7 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.241A/2019.
  3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.
  4. Legea supusă controlului a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 şi ale art. 75 din Constituţie, fiind încălcată competenţa primei Camere sesizate, Senatul, care nu a dezbătut textul şi soluţia adoptate de Camera Deputaţilor. Astfel, prin forma iniţiatorului votată de către Senat se urmărea eliminarea interdicţiei de a fi fondatorul unei societăţi pentru persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie. Din compararea celor două forme (cea a iniţiatorului, respinsă de Senat, şi cea adoptată de Camera Deputaţilor), se poate observa că în forma adoptată de Camera decizională este schimbat în mod fundamental conţinutul legii criticate. Potrivit acesteia din urmă, nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei. Or, se apreciază că a fost deturnată finalitatea urmărită de iniţiator – aceea de eliminare a interdicţiei de a fonda societăţi pentru persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, acest aspect reprezentând o deosebire majoră de conţinut faţă de intenţia iniţiatorilor. Mai mult, dacă în forma iniţiatorilor interdicţia de a fi fondator al unei societăţi era instituită prin raportare la o condamnare pentru anumite categorii de infracţiuni, din rândul cărora erau eliminate infracţiunile de corupţie, forma adoptată de Camera Deputaţilor se referă numai la persoanele cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator, ca pedeapsă complementară, pentru anumite categorii de infracţiuni, inclusiv cele de corupţie. Astfel, are loc atât o restrângere a sferei persoanelor cărora li se aplică această interdicţie – de la persoanele condamnate, doar la cele cărora li s-a aplicat o astfel de măsură ca pedeapsă complementară -, cât şi o extindere a acestei sfere a destinatarilor (faţă de forma iniţiatorilor), reintroducându-se în rândul categoriilor de infracţiuni vizate de textul criticat şi infracţiunile de corupţie. O astfel de modificare a obiectului propunerii legislative nu poate fi decisă de o singură Cameră, fără încălcarea principiului bicameralismului.
  5. Având în vedere faptul că propunerea iniţiatorilor avea un articol unic, vizând în mod explicit doar acest aspect, prin raportare la obiectul acestei propuneri legislative, modificarea operată în Camera decizională reprezintă o deosebire majoră de conţinut, fiind schimbat în mod substanţial sensul acestei modificări. Mai mult, prin raportare la acelaşi considerent, configuraţia este, de asemenea, una diferită, ceea ce conduce la întrunirea condiţiilor cumulative dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la respectarea principiului bicameralismului.
  6. Prin urmare, în cazul de faţă, Camera Deputaţilor, adoptând, în calitate de Cameră decizională, Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie.
  7. În continuare, Preşedintele României arată că legea supusă controlului de constituţionalitate face referire la interdicţia de a fi fondatori ai societăţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 aplicată persoanelor “cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului, prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de lege.”
  8. Prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Codul penal, autorul obiecţiei observă că nu există o astfel de pedeapsă complementară, cea a interzicerii dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi, iar dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. g) fac referire la “dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”. Necorelarea acestor dispoziţii şi neclaritatea textului supus controlului de constituţionalitate poate conduce şi la interpretarea că, distinct de cele reglementate de art. 66 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a instituit prin această lege o pedeapsă complementară distinctă. Or, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie. Având în vedere aceste aspecte, adoptarea legii deduse controlului de constituţionalitate în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, ca lege ordinară, încalcă normele constituţionale amintite.
  9. Referitor la criticile privind neconstituţionalitatea intrinsecă, autorul sesizării susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990 sunt consideraţi fondatori semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii. Textul de lege criticat este neclar, deoarece prevede că nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei criticate. Or, printre pedepsele complementare reglementate la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal nu se regăseşte pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator, iar pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g), cea referitoare la interzicerea exercitării dreptului “de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”, nu se suprapune decât în unele cazuri cu situaţia în care persoanele condamnate s-au folosit de calitatea de fondatori pentru a săvârşi infracţiuni din categoriile enumerate de lege. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că, în lipsa corelării normei criticate cu dispoziţia de la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal, instanţa de judecată nu poate stabili pedeapsa complementară a dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi, întrucât această sancţiune nu este prevăzută de Codul penal. Consecinţa imposibilităţii de aplicare, prin hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare a dreptului de a exercita calitatea de fondator pentru infracţiunile prevăzute de normă conferă acesteia neclaritate şi impredictibilitate, contrar exigenţelor de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Mai mult, o astfel de reglementare lasă, practic, fără obiect interdicţia respectivă, fiind o normă care nu va putea fi aplicată niciodată. Or, faţă de standardele de calitate dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin raportare la principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, o astfel de dispoziţie este neclară atât pentru judecători (inducându-se ideea că legea reglementează o pedeapsă complementară distinctă), cât şi pentru alte categorii de destinatari: persoanele care doresc să fondeze o societate sau chiar pentru persoanele din cadrul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, instituţie cu atribuţii în înregistrarea societăţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990.
  10. În continuare, autorul sesizării face trimitere la Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, prin care România a ratificat această convenţie, instrument internaţional al Consiliului Europei, precum şi la Legea nr. 365/2004, prin care România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Ambele convenţii internaţionale fac referire la corupţia din sectorul privat. Spre exemplu, potrivit art. 7 din Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei, “Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale”. În continuare, art. 8 din acelaşi document internaţional face referire la corupţia pasivă din sectorul privat, menţionând că “Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terţilor, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale”.
  11. Aşadar, obligaţia României de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, potrivit art. 11 din Constituţie, nu se rezumă doar la incriminarea infracţiunilor la care fac referire cele două articole, ci şi la adoptarea altor măsuri, precum este şi cea din legea aflată în vigoare, care prevede interdicţia de a avea calitatea de membru fondator al societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, aplicată persoanelor condamnate pentru infracţiuni de corupţie sau alte categorii de infracţiuni prevăzute de lege.
  12. De asemenea, potrivit art. 12 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei care se referă la sectorul privat, “Fiecare stat parte ia, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, măsuri pentru prevenirea corupţiei implicând sectorul privat, întărirea normelor de contabilitate şi audit în sectorul privat şi, dacă este cazul, prevederea de sancţiuni civile, administrative sau penale eficiente, proporţionate şi punitive, în caz de nerespectare a acestor măsuri”.
  13. Aşadar, pentru prevenirea corupţiei în mediul privat, România are obligaţia, în conformitate cu prevederile amintite, de a institui “sancţiuni civile, administrative sau penale eficiente, proporţionate şi punitive”. Or, prin restrângerea sferei de reglementare a interdicţiei prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi prin conţinutul neclar al noilor dispoziţii care fac practic inaplicabilă această dispoziţie, autorul sesizării apreciază că legiuitorul a încălcat art. 11 din Constituţie, prin raportare la prevederile din convenţiile amintite. Noua măsură reglementată este una lipsită de eficienţă şi de un caracter punitiv, aşa cum aceste aspecte sunt reglementate chiar de art. 12 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei.
  14. În fine, pornind de la premisa că norma aflată în vigoare nu distinge, astfel că în categoria persoanelor cărora li se aplică interdicţia de a fi fondatori ai unei societăţi prevăzute de Legea nr. 31/1990 intră atât persoane chemate să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public sau care înfăptuiesc acte de autoritate publică, cât şi persoane private, Preşedintele României invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018), în care s-a reţinut că nu orice diminuare a standardelor de integritate reprezintă automat o încălcare a prevederilor constituţionale, legiuitorul având libertatea de a opta “pentru o adaptare a standardului de integritate, în funcţie de anumite circumstanţe, iar nu pentru o eliminare sau anihilare a acestuia”. Or, în privinţa persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, în cazul de faţă, nu poate fi vorba de o adaptare a standardului de integritate, ci de o eliminare a acestuia, situaţie în care persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi care sunt condamnate pentru o infracţiune din rândul celor prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu vor mai fi vizate de interdicţia în discuţie. Eliminarea acestui standard de integritate rezultă şi din faptul că noul standard reglementat de lege nu poate fi considerat o adoptare a celui existent, ci o măsură complet nouă care vizează aplicarea unei pedepse complementare şi care, prin modul său de reglementare, este practic inaplicabilă. Pentru aceste considerente, în privinţa persoanelor care ocupă o funcţie sau o demnitate publică, apreciază că dispoziţiile articolului unic din legea criticată încalcă şi art. 1 alin. (3), precum şi alin. (5) din Constituţie.
  15. În concluzie, autorul obiecţiei solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, în ansamblul ei.
  16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
  17. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4.897 din 14 iunie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.990 din 14 iunie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată.
  18. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că susţinerea potrivit căreia Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 încalcă principiul bicameralismului nu poate fi primită, întrucât scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ, nu este încălcat, forma finală a legii fiind tocmai rezultatul amendamentului formulat de grupul parlamentar din care fac parte şi semnatarii propunerii legislative, votat de plenul Camerei Deputaţilor. De asemenea, nu există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între forma propunerii legislative dezbătute şi respinse la vot de Senat şi cea a legii dezbătute şi votate de Camera Deputaţilor, textul adoptat având acelaşi obiect de reglementare, respectiv interdicţia dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi din cele reglementate de Legea nr. 31/1990. În fine, nu există o configuraţie semnificativ diferită între formele votate/adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, întrucât ambele forme modifică doar alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990.
  19. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate extrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că legea criticată nu instituie o nouă pedeapsă complementară, ci prevede ca interdicţia cu privire la dreptul de a exercita calitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să se aplice persoanelor “cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului, prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de lege”. Potrivit art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, constituie pedeapsă complementară interdicţia dreptului de a ocupa funcţia, respectiv de a desfăşura activitatea de care persoana s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Având în vedere că legea criticată nu reglementează funcţiile, profesiile, activităţile care cad sub această interdicţie ca pedeapsă complementară, pentru considerente de similitudine juridică, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că nici interdicţia dreptului de a exercita activitatea de fondator al unei societăţi din cele reglementate de Legea nr. 31/1990 nu ar avea de ce să fie reţinută în mod expres, ca pedeapsă complementară distinctă, în Codul penal. În consecinţă, consideră că susţinerea autorului sesizării de neconstituţionalitate în sensul că legea criticată instituie o pedeapsă complementară distinctă de cea prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal şi, prin urmare, trebuia să fie adoptată ca lege organică, iar nu ca lege ordinară, este neîntemeiată.
  20. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că interdicţia cu privire la dreptul de a exercita calitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi aplicată celor cărora prin hotărâre judecătorească definitivă li s-a interzis acest drept ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în textul de lege criticat. Ca orice pedeapsă complementară care se circumscrie dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, text care nu denumeşte în mod expres funcţiile, profesiile, activităţile care cad sub această interdicţie, şi interdicţia de a exercita activitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990 poate fi pronunţată de instanţa de judecată ca pedeapsă complementară, chiar dacă aceasta nu este prevăzută ca atare la art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal. Prin urmare, susţinerea autorului sesizării de neconstituţionalitate potrivit căreia textul criticat este neclar şi impredictibil, cu consecinţa imposibilităţii de aplicare, prin hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare de interdicţie a dreptului de a exercita calitatea de fondator, pentru infracţiunile prevăzute de normă, este neîntemeiată.
  21. Reglementarea interdicţiei dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în textul de lege criticat, nu poate fi interpretată ca eliminare a unui standard de integritate, în sensul precizat de autorul sesizării de neconstituţionalitate, ci dă expresie dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta acte normative, potrivit dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, precum şi dreptului fundamental al persoanei privind libertatea economică, garantat de dispoziţiile art. 45 din Constituţie, coroborat cu prevederile art. 53 din Constituţie care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Prevederea legală criticată nu aduce atingere nici capacităţii statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate, de a impune standarde etice şi profesionale celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală.
  22. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
 
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
  1. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, care prevăd “Articol unic. – Alineatul (2) al articolului 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: (2) Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.
  2. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 11, art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 75 şi ale art. 76 alin. (1).
  3. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
  4. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
  5. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect se constată că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 a fost adoptată în data de 10 aprilie 2019, în procedură ordinară, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, a fost depusă, în data de 15 aprilie 2019, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 20 aprilie 2019. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 8 mai 2019. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
  6. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate – obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, este necesară analiza criticilor formulate de autorul sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia.
  7. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
  8. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
  9. Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect “deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate […], în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge”. Sub aceste aspecte, “este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput”. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma “decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial configuraţia iniţiativei legislative şi obiectul de reglementare, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
  10. În ceea ce priveşte existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere, Curtea reţine că analiza pe care o impune respectarea principiului bicameralismului vizează lipsa unor diferenţe majore, substanţiale, de natură a înfrânge rolul deliberativ al celor două Camere. Formele dezbătute de Senat şi Camera Deputaţilor au un articol unic, care vizează exclusiv modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, astfel că modificarea operată în Camera decizională nu determină o schimbare a configuraţiei actului normativ. Aşa fiind, pentru a stabili dacă s-a respectat sau nu principiul bicameralismului, este necesar a se stabili dacă această modificare a determinat schimbarea semnificativă a conţinutului legislativ, respectiv îndepărtarea de la scopul urmărit de iniţiatori.
  11. Scopul iniţiativei legislative a fost acela de a elimina din legislaţia în vigoare interdicţia de a fi fondator al unei societăţi care vizează persoanele condamnate pentru infracţiuni de corupţie. Prin urmare, propunerea legislativă supusă dezbaterii şi aprobării primei Camere sesizate (Senatul) a avut ca obiect eliminarea dintre ipotezele de incidenţă ale art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 a cazului de condamnare pentru “infracţiuni de corupţie”.
  12. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că, pe de o parte, prima Cameră sesizată (Senatul, în şedinţa plenului din 2 mai 2018) nu îşi însuşeşte modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi respinge propunerea legislativă, iar, pe de altă parte, Camera decizională (Camera Deputaţilor, în şedinţa plenului din 10 aprilie 2019), de asemenea, nu îşi însuşeşte modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 în sensul eliminării cazului de condamnare pentru “infracţiuni de corupţie”, însă modifică textul legal, în sensul circumscrierii interdicţiei de a fonda o societate numai cu privire la persoanele condamnate pentru infracţiunile expres enumerate pentru care, prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare, se dispune pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita calitatea de fondator. Aşadar, Curtea observă că, deşi forma supusă aprobării Senatului, prima Cameră sesizată, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există o diferenţă majoră de conţinut, întrucât legea finală nu se îndepărtează de la scopul urmărit de iniţiator, şi anume circumscrierea interdicţiei referitoare la calitatea de fondator al unei societăţi.
  13. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să adopte soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în prima Cameră ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia ar deveni iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism (a se vedea Decizia nr. 51 din 1 februarie 2018, paragraful 41).
  14. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea legislativă în forma sa dezbătută de prima Cameră sesizată. Împrejurarea că prima Cameră a respins propunerea de modificare, optând indirect pentru păstrarea soluţiei legislative aflate în vigoare, nu împiedică cea de-a doua Cameră, în virtutea rolului său decizional, să modifice respectiva normă, prezervând concepţia de ansamblu a acesteia, dar pe care o adaptează în mod corespunzător scopului urmărit de iniţiatori. Aşa fiind, stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare celei dezbătute în prima Cameră sesizată, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017), nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care se circumscriu obiectului de reglementare a legii supuse modificării. Analiza mai atentă a soluţiilor legislative relevă însă doar o aparentă îndepărtare a formei proiectului de lege adoptat de Camera Deputaţilor de structura şi conţinutul formei adoptate de Senat şi de scopul urmărit de iniţiatori. În realitate, din interpretarea conţinutului celor două forme ale propunerii legislative (cea supusă dezbaterii celor două Camere şi cea adoptată de Camera decizională), Curtea constată că, în ambele cazuri, finalitatea avută în vedere a fost aceea a restrângerii sferei de reglementare a interdicţiei privind dobândirea calităţii de fondator al unei societăţi, fie pe calea reducerii numărului de infracţiuni care atrag incidenţa interdicţiei, fie prin modificarea cauzei de incidenţă a interdicţiei.
  15. Prin raportare la criteriile anterior menţionate, consacrate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 (a se vedea paragraful 30), adoptarea de către Senat şi de către Camera Deputaţilor a unor soluţii juridice diferite, în vederea atingerii aceleiaşi finalităţi legislative, constituie o aplicare a principiului autonomiei funcţionale a Camerelor Parlamentului, ce dă sens înseşi componenţei bicamerale a autorităţii legiuitoare, prevăzute la art. 61 alin. (2) din Constituţie.
  16. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că, adoptând legea în forma supusă controlului, Camera Deputaţilor a acţionat în limitele rolului său decizional în activitatea de legiferare, atât conţinutul normativ al legii, cât şi finalitatea urmărită prin adoptarea ei respectând prevederile art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.
  17. Potrivit celei de-a doua critici de neconstituţionalitate extrinsecă, autorul obiecţiei susţine că legiuitorul a instituit prin legea supusă controlului, lege cu caracter ordinar, o pedeapsă penală complementară distinctă, care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, ar fi putut fi reglementată doar printr-o lege organică, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie.
  18. Domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că “este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare a legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice”.
  19. În cauza de faţă, însă, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, este o lege cu caracter ordinar, îndeplinind cerinţa criteriului material, întrucât conţine norme care nu se încadrează în ipotezele prevăzute expres de art. 73 alin. (3) din Constituţie, normă de strictă interpretare şi aplicare. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii exprese şi nici nu impune reglementarea regimului societăţilor prin norme de natura legii organice. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, persoanele care semnează actul constitutiv al societăţii, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii sunt considerate fondatori ai acesteia. În doctrină s-a arătat că actul constitutiv îndeplineşte funcţii multiple: exprimă voinţa de asociere a părţilor (funcţia constitutivă), atestă condiţiile şi limitele asocierii (funcţia probatorie) şi este un înscris necesar îndeplinirii operaţiunilor de înregistrare a societăţii comerciale în registrul comerţului (funcţia operaţională). În virtutea funcţiilor constitutivă şi probatorie, care vizează voinţa de asociere a părţilor şi condiţiile şi limitele asocierii acestora, actul constitutiv trebuie să adapteze voinţa de asociere a fondatorilor normelor legale care stabilesc regimul juridic aplicabil diferitelor forme de societate. Printre limitele dreptului de asociere în vederea exercitării unei activităţi economice se regăseşte cea prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 referitoare la interdicţia anumitor persoane de a dobândi calitatea de fondatori, deci de a se asocia în vederea constituirii unei societăţi.
  20. Legea supusă controlului de constituţionalitate modifică aceste dispoziţii legale, stabilind sfera de incidenţă a interdicţiei privind calitatea de fondatori ai societăţilor cu privire la (i) persoanele incapabile, potrivit legii, respectiv (ii) persoanele cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru o serie de infracţiuni expres determinate.
  21. Modificarea vizează cea de-a doua ipoteză, norma criticată iterând în legea civilă efectul aplicării unei pedepse penale complementare, reglementate de legea penală (art. 66 din Codul penal) în baza căreia se pronunţă o hotărâre judecătorească de condamnare. Legea civilă nu prevede o nouă pedeapsă penală complementară, ci doar circumscrie sfera persoanelor care nu pot dobândi calitatea de fondatori ai unor societăţi. Cu alte cuvinte, legea are ca obiect de reglementare un element esenţial pentru activitatea societăţilor, şi anume o limită a libertăţii economice, consacrate de art. 45 din Constituţie, mai precis a dreptului de asociere în vederea exercitării unei activităţi economice, ca efect al aplicării unei pedepse penale complementare, nicidecum pedeapsa complementară în sine, care este prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal (“dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”), lege cu caracter organic.
  22. Potrivit art. 173 din Codul penal, precum şi celor reţinute prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (paragraful 47), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, în sensul că art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală, se observă că în conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate nu sunt incriminate fapte care constituie infracţiuni şi nici pedepse noi (principale, complementare sau accesorii), ci doar consecinţele juridice pe care o condamnare penală le are în sfera dreptului civil, respectiv în planul statutului juridic al fondatorilor unei societăţi comerciale.
  23. Aşa fiind, Curtea constată că legea nu se circumscrie domeniului prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. h), nereglementând infracţiuni, pedepse sau regimul executării acestora, ci îmbracă forma unei norme cu caracter ordinar, astfel că, prin raportare la criteriul material, Parlamentul a adoptat actul normativ ca lege ordinară, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie.
  24. Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă. O primă critică vizează lipsa de predictibilitate a textului de lege modificator, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece prevede că nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei criticate, în condiţiile în care printre pedepsele complementare reglementate la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal nu se regăseşte pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator, iar pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g), cea referitoare la interzicerea exercitării dreptului “de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”, nu se suprapune decât parţial cu situaţia în care persoanele condamnate s-au folosit de calitatea de fondatori pentru a săvârşi infracţiuni din categoriile enumerate de lege.
  25. În primul rând, Curtea reţine cele statuate în jurisprudenţa sa, respectiv că “alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu poate fi interpretată în sensul că orice persoană oricând poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 25 ianuarie 2005). În mod similar, opţiunea unei persoane de a se asocia cu o altă persoană în vederea constituirii unei societăţi care să desfăşoare activităţi economice producătoare de profit trebuie să respecte rigorile legii, însăşi norma constituţională care consacră libertatea economică statuând că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate “în condiţiile legii”. Deşi natura juridică a societăţii este una contractuală, societatea având ca fundament acordul de voinţă al părţilor de a se asocia, în scopul realizării de acte de comerţ şi al obţinerii, pe această cale, a unui profit, opţiunea lor poate fi condiţionată de satisfacerea anumitor cerinţe care, dacă sunt proporţionale şi rezonabile, nu pot fi privite ca îngrădiri ale libertăţii economice. Activitatea economică se bucură de protecţia constituţională a art. 45, astfel că, în virtutea principiului libertăţii de asociere, asociaţii îşi pot alege în mod liber obiectul de activitate şi forma de asociere, însă exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, sub control judecătoresc sau administrativ al organelor competente, reguli a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri restrictive/interdicţii, de natură a asigura tocmai libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, probitatea morală a asociaţilor şi garanţia ocrotirii drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale activităţii economice desfăşurate de societate (ad similis, în domeniul unei profesii liberale, este Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007).
  26. În al doilea rând, Curtea constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, instanţa reţine că, pe lângă pedeapsa principală (închisoarea sau amenda), este necesară şi dispunerea unei atari sancţiuni. Această pedeapsă se dispune indiferent de cuantumul pedepsei principale, însă stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie să decurgă din natura faptei. Limitarea exerciţiului unor drepturi are ca scop prevenirea săvârşirii de infracţiuni, astfel că măsura aplicată trebuie să fie necesară, adecvată şi proporţională cu realizarea acestui scop.
  27. Aşa fiind, conduita ilicită cu consecinţe grave sub aspectul răspunderii penale, manifestată în calitatea de fondator al unei societăţi, reprezintă elementul obiectiv de diferenţiere în cadrul categoriei de persoane cu vocaţie generală la exercitarea dreptului de asociere în vederea constituirii de societăţi şi reprezintă, totodată, un motiv justificat şi suficient pentru legiuitor de a institui interdicţia dobândirii unei atari calităţi. Cu alte cuvinte, condamnarea definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990constituie, în temeiul art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, un motiv de condamnare la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv pierderea calităţii de fondator al societăţii. Ulterior condamnării, operând interdicţia reglementată de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pedeapsa complementară produce efecte în plan civil, determinând sancţiunea civilă care împiedică persoana în cauză să redobândească statutul de fondator pe toată durata în care condamnarea produce efecte juridice.
  28. Prin urmare, interdicţia dobândirii calităţii de fondator intervine doar în condiţiile şi situaţiile enumerate expres şi limitativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi reprezintă consecinţa condamnării persoanei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru fapte sau infracţiuni care se află în legătură de cauzalitate directă cu activitatea comercială desfăşurată. Curtea apreciază că doar această legătură determinantă, avută în vedere de instanţă la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, justifică aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator şi, ulterior, aplicarea măsurii restrictive de acces la o activitate economică în calitate de fondator al unei societăţi. Altfel spus, consecinţele penale şi extrapenale constând în interzicerea exercitării unui drept fundamental (libertatea economică) nu pot decurge decât din natura infracţiunii comise, iar legătura directă între activitatea desfăşurată şi infracţiune (“activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”) poate fi constatată doar de instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza penală.
  29. În concluzie, răspunzând criticii de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă, iar aplicarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte o sintagmă precum “dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară” nu înseamnă că aceasta poate completa/modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, fiind circumscrise pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) referitoare la “dreptul […] de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”.
  30. Pentru toate aceste argumente, Curtea apreciază că prevederile legale criticate respectă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul condiţiilor de claritate şi predictibilitate, fiind edictate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
  31. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin legea contestată, a dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, Curtea reţine că, într-adevăr, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi Convenţia penală privind corupţia, prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, şi, respectiv, Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, care obligă statele semnatare să adopte măsuri legislative, de domeniul dreptului penal sau extrapenal, care să prevină şi să combată diferitele forme ale corupţiei. Aceste convenţii lasă însă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor de combatere a fenomenului ilicit reglementat, fără a le impune, în mod expres, prevederea în legislaţia naţională a anumitor infracţiuni sau norme extrapenale, într-o anumită manieră sau cu un conţinut prestabilit (a se vedea Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din data de 25 iulie 2017).
  32. În lumina celor expuse, Curtea consideră că argumentele reţinute de Curte în legătură cu politica penală a statului sunt a fortiori aplicabile în materie extrapenală, legiuitorul, în limitele marjei de apreciere de care se bucură, fiind liber să impună reguli privind statutul juridic fondatorilor unei societăţi, inclusiv să modifice, să completeze sau să abroge condiţii ce ţin de dobândirea calităţii de fondator.
  33. Pentru aceste motive, Curtea constată că modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, prevăzute la art. 11 din Legea fundamentală.
  34. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, în privinţa persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi care sunt condamnate pentru infracţiunile enumerate de lege se elimină standardul de integritate, astfel că acestea nu vor mai fi vizate de interdicţia exercitării dreptului de a fonda o societate, Curtea reiterează argumentele formulate anterior, potrivit cărora consecinţele extrapenale constând în interzicerea exercitării unui drept fundamental (libertatea economică) nu pot decurge decât din natura infracţiunii comise, iar legătura directă între activitatea desfăşurată şi infracţiune (“activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”) poate fi constatată doar de instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza penală. Aşadar, o legătură determinantă care justifică aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator şi, ulterior, aplicarea măsurii restrictive de acces la o activitate economică în calitate de fondator al unei societăţi există doar în cazul în care persoana condamnată a săvârşit infracţiunea folosindu-se de activitatea desfăşurată în calitate de fondator al unei societăţi. Deţinerea oricărei alte calităţi/funcţii sau exercitarea oricărei alte profesii/meserii/ocupaţii de care persoana condamnată s-a folosit pentru comiterea infracţiunii atrage aplicarea pedepsei complementare corespunzătoare, respectiv interzicerea dreptului de a exercita respectivele activităţi.
  1. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi a considerentelor Deciziei nr. 582 din 20 iulie 2016, paragraful 53, potrivit cărora “Conceptul statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele – iar cadrul legislativ este una dintre ele – pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală […]”, Curtea reţine că, pe lângă instituirea unor standarde etice şi profesionale, statul este, în egală măsură, obligat să asigure cetăţenilor săi exercitarea drepturilor şi libertăţilor consacrate de Legea fundamentală. Aşa fiind, Curtea constată că, reglementând materia accesului la o activitate economică, legiuitorula acţionat în marja sa de apreciere şi a stabilit, pe de o parte, standardele de integritate aplicabile constituirii unor societăţi, persoane juridice de drept privat, şi, pe de altă parte, garanţiile legale pentru exercitarea acestui drept fundamental, în virtutea obligaţiei sale constituţionale, prevăzute de art. 45 din Legea fundamentală.
  2. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 iulie 2019.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu
OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională, formulez prezenta opinie separată, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României se impunea a fi admisă şi să se constate că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 61, 75 şi 76 din Constituţie, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: Art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte persoanele care pot fi considerate fondatori ai unei societăţi comerciale în alin. (1) şi condiţiile de reputaţie şi onorabilitate ce trebuie îndeplinite de aceste persoane în alin. (2). Astfel, nu pot fi fondatori ai unei societăţi comerciale persoanele care au fost condamnate penal definitiv pentru anumite infracţiuni care, în principiu, pot afecta patrimoniul sau încrederea celorlalţi participanţi la viaţa economică. Trebuie precizat că aceste condiţii de reputaţie şi onorabilitate, ce se constituie într-o veritabilă incapacitate specială de folosinţă pentru persoanele care au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 6 alin. (2) şi care le fac nedemne de a avea calitatea de fondatori într-o societate comercială, nu sunt impuse şi celorlalte tipuri de asociaţi din cadrul unei societăţi. Iniţiativa legislativă, confirmată de camera parlamentară primă sesizată (Senat), şi-a propus eliminarea dintre aceste condiţii de onorabilitate a interdicţiei de a fi fondator cu referire doar la persoanele condamnate pentru infracţiuni de corupţie, păstrând toate celelalte elemente ale interdicţiei existente. Camera decizională (Camera Deputaţilor) a schimbat radical concepţia generală a condiţiilor de onorabilitate şi a modificat esenţial conţinutul normativ al respectivei dispoziţii prin transformarea interdicţiei generale, care viza toate persoanele condamnate pentru anumite tipuri de infracţiuni, într-o interdicţie cu domeniu de aplicare limitat şi circumstanţiat doar la persoanele cărora li s-a interzis explicit, exclusiv printr-o pedeapsă complementară, posibilitatea de a fi fondator al unei societăţi comerciale. O astfel de modificare a conţinutului normativ şi a filozofiei generale ale legii prin prisma obiectivului urmărit de legiuitor este de natură să încalce principiul bicameralismului, aşa cum a fost acesta explicat şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşa cum se arată şi în opinia majoritară, principiul bicameralismului presupune întrunirea cumulativă a două criterii, şi anume: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. în timp, la aceste două criterii, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a adăugat un al treilea criteriu, prin necesitatea raportării la scopul legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, respectiv Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 31 octombrie 2017, şi Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018). Altfel spus, Curtea Constituţională este cea care a stabilit că, în cadrul procesului legislativ caracterizat prin bicameralism, modificările şi completările pe care Camera decizională le poate aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la concepţia generală reglementată de prima Cameră în acord cu scopul legii. Altminteri, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză realizează tocmai o astfel de schimbare majoră, de concepţie generală a legii, prin modificări importante de conţinut care, pe de o parte, alterează voinţa originară a iniţiatorului, iar pe de altă parte nu aveau cum să fi fost avute în vedere şi nici nu au fost dezbătute de prima cameră sesizată. Ţine de obiectul esenţial al acestei reglementări (incapacitatea de a fi fondator al unei societăţi comerciale a persoanelor care nu dispun de bonitate şi onorabilitate) faptul de a şti dacă pot sau nu să fie fondatori ai unei societăţi comerciale orice persoane care au fost anterior condamnate pentru infracţiuni ce vizează patrimoniul sau încrederea egalilor/partenerilor lor sau doar anumite persoane, care fac obiectul unei interdicţii circumstanţiate şi precizată printr-o pedeapsă complementară dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Prin schimbarea principială a abordării acestui aspect important pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, camera decizională a adoptat o lege al cărei conţinut normativ nu a fost şi nu avea cum să fie avut în vedere, dezbătut şi aprobat de camera primă sesizată. Contrar opiniei majoritare apreciez că pentru respectarea principiului bicameralismului nu este suficient să fie respectat doar al treilea criteriu stabilit de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi acela doar în coordonatele sale generale. A susţine, precum în opinia majoritară, că este suficient faptul că intenţia legiuitorului a fost aceeaşi în cadrul ambelor camere parlamentare, anume aceea de a diminua standardele de integritate şi onorabilitate aplicabile doar fondatorilor societăţilor, nu acoperă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii semnificativ diferite a normei juridice vizate. În viziunea camerei prime sesizate această diminuare a fost considerată a fi suficientă prin eliminarea infracţiunilor de corupţie şi păstrarea interdicţiei cu titlu general, în vreme ce, în viziunea camerei decizionale, nu infracţiunile de corupţie trebuiau eliminate din rândul cauzelor de incapacitate specială de folosinţă, ci modalitatea în care operează aceasta în concret, anume nu ca efect al oricărei condamnări pentru săvârşirea acelor infracţiuni, ci numai dacă în cauzele penale respective s-a pronunţat o pedeapsă complementară referitoare la interzicerea desfăşurării activităţii de care respectiva persoană condamnată s-a folosit pentru săvârşirea acelei infracţiuni. Dat fiind că, în practică, instanţele judecătoreşti pronunţă pedepsele complementare printr-o referire generică la prevederile art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, şi nu prin precizarea în concret a conduitei ce se interzice în fiecare caz în parte, această nouă viziune legislativă este echivalentă cu o desfiinţare de facto a acestei cauze de incapacitate specială de folosinţă şi revine la a spune că la nivelul Camerei decizionale a operat o schimbare radicală a legii pe care prima cameră sesizată nu avea cum să o dezbată. Bicameralismul nu înseamnă că ambele camere trebuie să adopte soluţii legislative identice, dar nici nu poate însemna că fiecare cameră parlamentară adoptă texte normative distincte pentru atingerea unui obiectiv comun. Neconstituţionalitatea extrinsecă determină neconstituţionalitatea legii în ansamblu şi face inutilă analiza intrinsecă a textului normativ. Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României să fie admisă şi să se constate că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 61, 75 şi 76 din Constituţie.
Judecător, Elena-Simina Tănăsescu
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 635 din data de 31 iulie 2019 Preluat din Sintact.ro 

Decizia 419/2019 din 2019.07.31

Status: Acte în vigoare

Versiune de la: 31 iulie 2019

Decizia 419/2019 [R] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990

Dată act: 3-iul-2019

Emitent: Curtea Constitutionala

Valer Dorneanu– preşedinte
Cristian Deliorga– judecător
Marian Enache– judecător
Daniel Marius Morar– judecător
Mona-Maria Pivniceru– judecător
Gheorghe Stan– judecător
Livia Doina Stanciu– judecător
Simina Elena Tănăsescu– judecător
Varga Attila– judecător
Mihaela Senia Costinescu– magistrat-asistent-şef
  1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
  2. Cu Adresa nr. CP1/638 din 7 mai 2019, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.595 din 7 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.241A/2019.
  3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.
  4. Legea supusă controlului a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 şi ale art. 75 din Constituţie, fiind încălcată competenţa primei Camere sesizate, Senatul, care nu a dezbătut textul şi soluţia adoptate de Camera Deputaţilor. Astfel, prin forma iniţiatorului votată de către Senat se urmărea eliminarea interdicţiei de a fi fondatorul unei societăţi pentru persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie. Din compararea celor două forme (cea a iniţiatorului, respinsă de Senat, şi cea adoptată de Camera Deputaţilor), se poate observa că în forma adoptată de Camera decizională este schimbat în mod fundamental conţinutul legii criticate. Potrivit acesteia din urmă, nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei. Or, se apreciază că a fost deturnată finalitatea urmărită de iniţiator – aceea de eliminare a interdicţiei de a fonda societăţi pentru persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, acest aspect reprezentând o deosebire majoră de conţinut faţă de intenţia iniţiatorilor. Mai mult, dacă în forma iniţiatorilor interdicţia de a fi fondator al unei societăţi era instituită prin raportare la o condamnare pentru anumite categorii de infracţiuni, din rândul cărora erau eliminate infracţiunile de corupţie, forma adoptată de Camera Deputaţilor se referă numai la persoanele cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator, ca pedeapsă complementară, pentru anumite categorii de infracţiuni, inclusiv cele de corupţie. Astfel, are loc atât o restrângere a sferei persoanelor cărora li se aplică această interdicţie – de la persoanele condamnate, doar la cele cărora li s-a aplicat o astfel de măsură ca pedeapsă complementară -, cât şi o extindere a acestei sfere a destinatarilor (faţă de forma iniţiatorilor), reintroducându-se în rândul categoriilor de infracţiuni vizate de textul criticat şi infracţiunile de corupţie. O astfel de modificare a obiectului propunerii legislative nu poate fi decisă de o singură Cameră, fără încălcarea principiului bicameralismului.
  5. Având în vedere faptul că propunerea iniţiatorilor avea un articol unic, vizând în mod explicit doar acest aspect, prin raportare la obiectul acestei propuneri legislative, modificarea operată în Camera decizională reprezintă o deosebire majoră de conţinut, fiind schimbat în mod substanţial sensul acestei modificări. Mai mult, prin raportare la acelaşi considerent, configuraţia este, de asemenea, una diferită, ceea ce conduce la întrunirea condiţiilor cumulative dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la respectarea principiului bicameralismului.
  6. Prin urmare, în cazul de faţă, Camera Deputaţilor, adoptând, în calitate de Cameră decizională, Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie.
  7. În continuare, Preşedintele României arată că legea supusă controlului de constituţionalitate face referire la interdicţia de a fi fondatori ai societăţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 aplicată persoanelor “cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului, prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de lege.”
  8. Prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Codul penal, autorul obiecţiei observă că nu există o astfel de pedeapsă complementară, cea a interzicerii dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi, iar dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. g) fac referire la “dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”. Necorelarea acestor dispoziţii şi neclaritatea textului supus controlului de constituţionalitate poate conduce şi la interpretarea că, distinct de cele reglementate de art. 66 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a instituit prin această lege o pedeapsă complementară distinctă. Or, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie. Având în vedere aceste aspecte, adoptarea legii deduse controlului de constituţionalitate în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, ca lege ordinară, încalcă normele constituţionale amintite.
  9. Referitor la criticile privind neconstituţionalitatea intrinsecă, autorul sesizării susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990 sunt consideraţi fondatori semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii. Textul de lege criticat este neclar, deoarece prevede că nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei criticate. Or, printre pedepsele complementare reglementate la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal nu se regăseşte pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator, iar pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g), cea referitoare la interzicerea exercitării dreptului “de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”, nu se suprapune decât în unele cazuri cu situaţia în care persoanele condamnate s-au folosit de calitatea de fondatori pentru a săvârşi infracţiuni din categoriile enumerate de lege. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că, în lipsa corelării normei criticate cu dispoziţia de la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal, instanţa de judecată nu poate stabili pedeapsa complementară a dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi, întrucât această sancţiune nu este prevăzută de Codul penal. Consecinţa imposibilităţii de aplicare, prin hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare a dreptului de a exercita calitatea de fondator pentru infracţiunile prevăzute de normă conferă acesteia neclaritate şi impredictibilitate, contrar exigenţelor de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Mai mult, o astfel de reglementare lasă, practic, fără obiect interdicţia respectivă, fiind o normă care nu va putea fi aplicată niciodată. Or, faţă de standardele de calitate dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin raportare la principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, o astfel de dispoziţie este neclară atât pentru judecători (inducându-se ideea că legea reglementează o pedeapsă complementară distinctă), cât şi pentru alte categorii de destinatari: persoanele care doresc să fondeze o societate sau chiar pentru persoanele din cadrul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, instituţie cu atribuţii în înregistrarea societăţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990.
  10. În continuare, autorul sesizării face trimitere la Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, prin care România a ratificat această convenţie, instrument internaţional al Consiliului Europei, precum şi la Legea nr. 365/2004, prin care România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Ambele convenţii internaţionale fac referire la corupţia din sectorul privat. Spre exemplu, potrivit art. 7 din Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei, “Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale”. În continuare, art. 8 din acelaşi document internaţional face referire la corupţia pasivă din sectorul privat, menţionând că “Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terţilor, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale”.
  11. Aşadar, obligaţia României de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, potrivit art. 11 din Constituţie, nu se rezumă doar la incriminarea infracţiunilor la care fac referire cele două articole, ci şi la adoptarea altor măsuri, precum este şi cea din legea aflată în vigoare, care prevede interdicţia de a avea calitatea de membru fondator al societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, aplicată persoanelor condamnate pentru infracţiuni de corupţie sau alte categorii de infracţiuni prevăzute de lege.
  12. De asemenea, potrivit art. 12 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei care se referă la sectorul privat, “Fiecare stat parte ia, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, măsuri pentru prevenirea corupţiei implicând sectorul privat, întărirea normelor de contabilitate şi audit în sectorul privat şi, dacă este cazul, prevederea de sancţiuni civile, administrative sau penale eficiente, proporţionate şi punitive, în caz de nerespectare a acestor măsuri”.
  13. Aşadar, pentru prevenirea corupţiei în mediul privat, România are obligaţia, în conformitate cu prevederile amintite, de a institui “sancţiuni civile, administrative sau penale eficiente, proporţionate şi punitive”. Or, prin restrângerea sferei de reglementare a interdicţiei prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi prin conţinutul neclar al noilor dispoziţii care fac practic inaplicabilă această dispoziţie, autorul sesizării apreciază că legiuitorul a încălcat art. 11 din Constituţie, prin raportare la prevederile din convenţiile amintite. Noua măsură reglementată este una lipsită de eficienţă şi de un caracter punitiv, aşa cum aceste aspecte sunt reglementate chiar de art. 12 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei.
  14. În fine, pornind de la premisa că norma aflată în vigoare nu distinge, astfel că în categoria persoanelor cărora li se aplică interdicţia de a fi fondatori ai unei societăţi prevăzute de Legea nr. 31/1990 intră atât persoane chemate să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public sau care înfăptuiesc acte de autoritate publică, cât şi persoane private, Preşedintele României invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018), în care s-a reţinut că nu orice diminuare a standardelor de integritate reprezintă automat o încălcare a prevederilor constituţionale, legiuitorul având libertatea de a opta “pentru o adaptare a standardului de integritate, în funcţie de anumite circumstanţe, iar nu pentru o eliminare sau anihilare a acestuia”. Or, în privinţa persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, în cazul de faţă, nu poate fi vorba de o adaptare a standardului de integritate, ci de o eliminare a acestuia, situaţie în care persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi care sunt condamnate pentru o infracţiune din rândul celor prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu vor mai fi vizate de interdicţia în discuţie. Eliminarea acestui standard de integritate rezultă şi din faptul că noul standard reglementat de lege nu poate fi considerat o adoptare a celui existent, ci o măsură complet nouă care vizează aplicarea unei pedepse complementare şi care, prin modul său de reglementare, este practic inaplicabilă. Pentru aceste considerente, în privinţa persoanelor care ocupă o funcţie sau o demnitate publică, apreciază că dispoziţiile articolului unic din legea criticată încalcă şi art. 1 alin. (3), precum şi alin. (5) din Constituţie.
  15. În concluzie, autorul obiecţiei solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, în ansamblul ei.
  16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
  17. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4.897 din 14 iunie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.990 din 14 iunie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată.
  18. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că susţinerea potrivit căreia Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 încalcă principiul bicameralismului nu poate fi primită, întrucât scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ, nu este încălcat, forma finală a legii fiind tocmai rezultatul amendamentului formulat de grupul parlamentar din care fac parte şi semnatarii propunerii legislative, votat de plenul Camerei Deputaţilor. De asemenea, nu există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între forma propunerii legislative dezbătute şi respinse la vot de Senat şi cea a legii dezbătute şi votate de Camera Deputaţilor, textul adoptat având acelaşi obiect de reglementare, respectiv interdicţia dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi din cele reglementate de Legea nr. 31/1990. În fine, nu există o configuraţie semnificativ diferită între formele votate/adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, întrucât ambele forme modifică doar alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990.
  19. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate extrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că legea criticată nu instituie o nouă pedeapsă complementară, ci prevede ca interdicţia cu privire la dreptul de a exercita calitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să se aplice persoanelor “cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului, prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de lege”. Potrivit art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, constituie pedeapsă complementară interdicţia dreptului de a ocupa funcţia, respectiv de a desfăşura activitatea de care persoana s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Având în vedere că legea criticată nu reglementează funcţiile, profesiile, activităţile care cad sub această interdicţie ca pedeapsă complementară, pentru considerente de similitudine juridică, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că nici interdicţia dreptului de a exercita activitatea de fondator al unei societăţi din cele reglementate de Legea nr. 31/1990 nu ar avea de ce să fie reţinută în mod expres, ca pedeapsă complementară distinctă, în Codul penal. În consecinţă, consideră că susţinerea autorului sesizării de neconstituţionalitate în sensul că legea criticată instituie o pedeapsă complementară distinctă de cea prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal şi, prin urmare, trebuia să fie adoptată ca lege organică, iar nu ca lege ordinară, este neîntemeiată.
  20. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că interdicţia cu privire la dreptul de a exercita calitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi aplicată celor cărora prin hotărâre judecătorească definitivă li s-a interzis acest drept ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în textul de lege criticat. Ca orice pedeapsă complementară care se circumscrie dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, text care nu denumeşte în mod expres funcţiile, profesiile, activităţile care cad sub această interdicţie, şi interdicţia de a exercita activitatea de fondator într-o societate dintre cele reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990 poate fi pronunţată de instanţa de judecată ca pedeapsă complementară, chiar dacă aceasta nu este prevăzută ca atare la art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal. Prin urmare, susţinerea autorului sesizării de neconstituţionalitate potrivit căreia textul criticat este neclar şi impredictibil, cu consecinţa imposibilităţii de aplicare, prin hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare de interdicţie a dreptului de a exercita calitatea de fondator, pentru infracţiunile prevăzute de normă, este neîntemeiată.
  21. Reglementarea interdicţiei dreptului de a exercita calitatea de fondator al unei societăţi prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în textul de lege criticat, nu poate fi interpretată ca eliminare a unui standard de integritate, în sensul precizat de autorul sesizării de neconstituţionalitate, ci dă expresie dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta acte normative, potrivit dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, precum şi dreptului fundamental al persoanei privind libertatea economică, garantat de dispoziţiile art. 45 din Constituţie, coroborat cu prevederile art. 53 din Constituţie care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Prevederea legală criticată nu aduce atingere nici capacităţii statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate, de a impune standarde etice şi profesionale celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală.
  22. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

  • Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, care prevăd “Articol unic. – Alineatul (2) al articolului 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: (2) Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.
  • Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 11, art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 75 şi ale art. 76 alin. (1).
  • În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
  • Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
  • Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect se constată că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 a fost adoptată în data de 10 aprilie 2019, în procedură ordinară, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, a fost depusă, în data de 15 aprilie 2019, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 20 aprilie 2019. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 8 mai 2019. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
  • În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate – obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, este necesară analiza criticilor formulate de autorul sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia.
  • Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
  • Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
  • Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect “deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate […], în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge”. Sub aceste aspecte, “este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput”. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma “decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial configuraţia iniţiativei legislative şi obiectul de reglementare, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
  • În ceea ce priveşte existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere, Curtea reţine că analiza pe care o impune respectarea principiului bicameralismului vizează lipsa unor diferenţe majore, substanţiale, de natură a înfrânge rolul deliberativ al celor două Camere. Formele dezbătute de Senat şi Camera Deputaţilor au un articol unic, care vizează exclusiv modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, astfel că modificarea operată în Camera decizională nu determină o schimbare a configuraţiei actului normativ. Aşa fiind, pentru a stabili dacă s-a respectat sau nu principiul bicameralismului, este necesar a se stabili dacă această modificare a determinat schimbarea semnificativă a conţinutului legislativ, respectiv îndepărtarea de la scopul urmărit de iniţiatori.
  • Scopul iniţiativei legislative a fost acela de a elimina din legislaţia în vigoare interdicţia de a fi fondator al unei societăţi care vizează persoanele condamnate pentru infracţiuni de corupţie. Prin urmare, propunerea legislativă supusă dezbaterii şi aprobării primei Camere sesizate (Senatul) a avut ca obiect eliminarea dintre ipotezele de incidenţă ale art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 a cazului de condamnare pentru “infracţiuni de corupţie”.
  • Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că, pe de o parte, prima Cameră sesizată (Senatul, în şedinţa plenului din 2 mai 2018) nu îşi însuşeşte modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi respinge propunerea legislativă, iar, pe de altă parte, Camera decizională (Camera Deputaţilor, în şedinţa plenului din 10 aprilie 2019), de asemenea, nu îşi însuşeşte modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 în sensul eliminării cazului de condamnare pentru “infracţiuni de corupţie”, însă modifică textul legal, în sensul circumscrierii interdicţiei de a fonda o societate numai cu privire la persoanele condamnate pentru infracţiunile expres enumerate pentru care, prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare, se dispune pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita calitatea de fondator. Aşadar, Curtea observă că, deşi forma supusă aprobării Senatului, prima Cameră sesizată, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există o diferenţă majoră de conţinut, întrucât legea finală nu se îndepărtează de la scopul urmărit de iniţiator, şi anume circumscrierea interdicţiei referitoare la calitatea de fondator al unei societăţi.
  • Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să adopte soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în prima Cameră ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia ar deveni iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism (a se vedea Decizia nr. 51 din 1 februarie 2018, paragraful 41).
  • Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea legislativă în forma sa dezbătută de prima Cameră sesizată. Împrejurarea că prima Cameră a respins propunerea de modificare, optând indirect pentru păstrarea soluţiei legislative aflate în vigoare, nu împiedică cea de-a doua Cameră, în virtutea rolului său decizional, să modifice respectiva normă, prezervând concepţia de ansamblu a acesteia, dar pe care o adaptează în mod corespunzător scopului urmărit de iniţiatori. Aşa fiind, stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare celei dezbătute în prima Cameră sesizată, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017), nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care se circumscriu obiectului de reglementare a legii supuse modificării. Analiza mai atentă a soluţiilor legislative relevă însă doar o aparentă îndepărtare a formei proiectului de lege adoptat de Camera Deputaţilor de structura şi conţinutul formei adoptate de Senat şi de scopul urmărit de iniţiatori. În realitate, din interpretarea conţinutului celor două forme ale propunerii legislative (cea supusă dezbaterii celor două Camere şi cea adoptată de Camera decizională), Curtea constată că, în ambele cazuri, finalitatea avută în vedere a fost aceea a restrângerii sferei de reglementare a interdicţiei privind dobândirea calităţii de fondator al unei societăţi, fie pe calea reducerii numărului de infracţiuni care atrag incidenţa interdicţiei, fie prin modificarea cauzei de incidenţă a interdicţiei.
  • Prin raportare la criteriile anterior menţionate, consacrate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 (a se vedea paragraful 30), adoptarea de către Senat şi de către Camera Deputaţilor a unor soluţii juridice diferite, în vederea atingerii aceleiaşi finalităţi legislative, constituie o aplicare a principiului autonomiei funcţionale a Camerelor Parlamentului, ce dă sens înseşi componenţei bicamerale a autorităţii legiuitoare, prevăzute la art. 61 alin. (2) din Constituţie.
  • Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că, adoptând legea în forma supusă controlului, Camera Deputaţilor a acţionat în limitele rolului său decizional în activitatea de legiferare, atât conţinutul normativ al legii, cât şi finalitatea urmărită prin adoptarea ei respectând prevederile art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.
  • Potrivit celei de-a doua critici de neconstituţionalitate extrinsecă, autorul obiecţiei susţine că legiuitorul a instituit prin legea supusă controlului, lege cu caracter ordinar, o pedeapsă penală complementară distinctă, care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, ar fi putut fi reglementată doar printr-o lege organică, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie.
  • Domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că “este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare a legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice”.
  • În cauza de faţă, însă, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, este o lege cu caracter ordinar, îndeplinind cerinţa criteriului material, întrucât conţine norme care nu se încadrează în ipotezele prevăzute expres de art. 73 alin. (3) din Constituţie, normă de strictă interpretare şi aplicare. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii exprese şi nici nu impune reglementarea regimului societăţilor prin norme de natura legii organice. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, persoanele care semnează actul constitutiv al societăţii, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii sunt considerate fondatori ai acesteia. În doctrină s-a arătat că actul constitutiv îndeplineşte funcţii multiple: exprimă voinţa de asociere a părţilor (funcţia constitutivă), atestă condiţiile şi limitele asocierii (funcţia probatorie) şi este un înscris necesar îndeplinirii operaţiunilor de înregistrare a societăţii comerciale în registrul comerţului (funcţia operaţională). În virtutea funcţiilor constitutivă şi probatorie, care vizează voinţa de asociere a părţilor şi condiţiile şi limitele asocierii acestora, actul constitutiv trebuie să adapteze voinţa de asociere a fondatorilor normelor legale care stabilesc regimul juridic aplicabil diferitelor forme de societate. Printre limitele dreptului de asociere în vederea exercitării unei activităţi economice se regăseşte cea prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 referitoare la interdicţia anumitor persoane de a dobândi calitatea de fondatori, deci de a se asocia în vederea constituirii unei societăţi.
  • Legea supusă controlului de constituţionalitate modifică aceste dispoziţii legale, stabilind sfera de incidenţă a interdicţiei privind calitatea de fondatori ai societăţilor cu privire la (i) persoanele incapabile, potrivit legii, respectiv (ii) persoanele cărora li s-a interzis prin hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară a condamnării pentru o serie de infracţiuni expres determinate.
  • Modificarea vizează cea de-a doua ipoteză, norma criticată iterând în legea civilă efectul aplicării unei pedepse penale complementare, reglementate de legea penală (art. 66 din Codul penal) în baza căreia se pronunţă o hotărâre judecătorească de condamnare. Legea civilă nu prevede o nouă pedeapsă penală complementară, ci doar circumscrie sfera persoanelor care nu pot dobândi calitatea de fondatori ai unor societăţi. Cu alte cuvinte, legea are ca obiect de reglementare un element esenţial pentru activitatea societăţilor, şi anume o limită a libertăţii economice, consacrate de art. 45 din Constituţie, mai precis a dreptului de asociere în vederea exercitării unei activităţi economice, ca efect al aplicării unei pedepse penale complementare, nicidecum pedeapsa complementară în sine, care este prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal (“dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”), lege cu caracter organic.
  • Potrivit art. 173 din Codul penal, precum şi celor reţinute prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (paragraful 47), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, în sensul că art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală, se observă că în conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate nu sunt incriminate fapte care constituie infracţiuni şi nici pedepse noi (principale, complementare sau accesorii), ci doar consecinţele juridice pe care o condamnare penală le are în sfera dreptului civil, respectiv în planul statutului juridic al fondatorilor unei societăţi comerciale.
  • Aşa fiind, Curtea constată că legea nu se circumscrie domeniului prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. h), nereglementând infracţiuni, pedepse sau regimul executării acestora, ci îmbracă forma unei norme cu caracter ordinar, astfel că, prin raportare la criteriul material, Parlamentul a adoptat actul normativ ca lege ordinară, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie.
  • Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă. O primă critică vizează lipsa de predictibilitate a textului de lege modificator, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece prevede că nu poate avea calitatea de fondator al unei societăţi persoana căreia i s-a interzis expres acest drept prin hotărâre judecătorească definitivă, ca pedeapsă complementară a condamnării pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul normei criticate, în condiţiile în care printre pedepsele complementare reglementate la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal nu se regăseşte pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator, iar pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g), cea referitoare la interzicerea exercitării dreptului “de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”, nu se suprapune decât parţial cu situaţia în care persoanele condamnate s-au folosit de calitatea de fondatori pentru a săvârşi infracţiuni din categoriile enumerate de lege.
  • În primul rând, Curtea reţine cele statuate în jurisprudenţa sa, respectiv că “alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu poate fi interpretată în sensul că orice persoană oricând poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 25 ianuarie 2005). În mod similar, opţiunea unei persoane de a se asocia cu o altă persoană în vederea constituirii unei societăţi care să desfăşoare activităţi economice producătoare de profit trebuie să respecte rigorile legii, însăşi norma constituţională care consacră libertatea economică statuând că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate “în condiţiile legii”. Deşi natura juridică a societăţii este una contractuală, societatea având ca fundament acordul de voinţă al părţilor de a se asocia, în scopul realizării de acte de comerţ şi al obţinerii, pe această cale, a unui profit, opţiunea lor poate fi condiţionată de satisfacerea anumitor cerinţe care, dacă sunt proporţionale şi rezonabile, nu pot fi privite ca îngrădiri ale libertăţii economice. Activitatea economică se bucură de protecţia constituţională a art. 45, astfel că, în virtutea principiului libertăţii de asociere, asociaţii îşi pot alege în mod liber obiectul de activitate şi forma de asociere, însă exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, sub control judecătoresc sau administrativ al organelor competente, reguli a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri restrictive/interdicţii, de natură a asigura tocmai libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, probitatea morală a asociaţilor şi garanţia ocrotirii drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale activităţii economice desfăşurate de societate (ad similis, în domeniul unei profesii liberale, este Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007).
  • În al doilea rând, Curtea constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, instanţa reţine că, pe lângă pedeapsa principală (închisoarea sau amenda), este necesară şi dispunerea unei atari sancţiuni. Această pedeapsă se dispune indiferent de cuantumul pedepsei principale, însă stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie să decurgă din natura faptei. Limitarea exerciţiului unor drepturi are ca scop prevenirea săvârşirii de infracţiuni, astfel că măsura aplicată trebuie să fie necesară, adecvată şi proporţională cu realizarea acestui scop.
  • Aşa fiind, conduita ilicită cu consecinţe grave sub aspectul răspunderii penale, manifestată în calitatea de fondator al unei societăţi, reprezintă elementul obiectiv de diferenţiere în cadrul categoriei de persoane cu vocaţie generală la exercitarea dreptului de asociere în vederea constituirii de societăţi şi reprezintă, totodată, un motiv justificat şi suficient pentru legiuitor de a institui interdicţia dobândirii unei atari calităţi. Cu alte cuvinte, condamnarea definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990constituie, în temeiul art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, un motiv de condamnare la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv pierderea calităţii de fondator al societăţii. Ulterior condamnării, operând interdicţia reglementată de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pedeapsa complementară produce efecte în plan civil, determinând sancţiunea civilă care împiedică persoana în cauză să redobândească statutul de fondator pe toată durata în care condamnarea produce efecte juridice.
  • Prin urmare, interdicţia dobândirii calităţii de fondator intervine doar în condiţiile şi situaţiile enumerate expres şi limitativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi reprezintă consecinţa condamnării persoanei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru fapte sau infracţiuni care se află în legătură de cauzalitate directă cu activitatea comercială desfăşurată. Curtea apreciază că doar această legătură determinantă, avută în vedere de instanţă la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, justifică aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator şi, ulterior, aplicarea măsurii restrictive de acces la o activitate economică în calitate de fondator al unei societăţi. Altfel spus, consecinţele penale şi extrapenale constând în interzicerea exercitării unui drept fundamental (libertatea economică) nu pot decurge decât din natura infracţiunii comise, iar legătura directă între activitatea desfăşurată şi infracţiune (“activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”) poate fi constatată doar de instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza penală.
  • În concluzie, răspunzând criticii de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă, iar aplicarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte o sintagmă precum “dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă complementară” nu înseamnă că aceasta poate completa/modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, fiind circumscrise pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) referitoare la “dreptul […] de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”.
  • Pentru toate aceste argumente, Curtea apreciază că prevederile legale criticate respectă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul condiţiilor de claritate şi predictibilitate, fiind edictate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
  • În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin legea contestată, a dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, Curtea reţine că, într-adevăr, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi Convenţia penală privind corupţia, prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, şi, respectiv, Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, care obligă statele semnatare să adopte măsuri legislative, de domeniul dreptului penal sau extrapenal, care să prevină şi să combată diferitele forme ale corupţiei. Aceste convenţii lasă însă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor de combatere a fenomenului ilicit reglementat, fără a le impune, în mod expres, prevederea în legislaţia naţională a anumitor infracţiuni sau norme extrapenale, într-o anumită manieră sau cu un conţinut prestabilit (a se vedea Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din data de 25 iulie 2017).
  • În lumina celor expuse, Curtea consideră că argumentele reţinute de Curte în legătură cu politica penală a statului sunt a fortiori aplicabile în materie extrapenală, legiuitorul, în limitele marjei de apreciere de care se bucură, fiind liber să impună reguli privind statutul juridic fondatorilor unei societăţi, inclusiv să modifice, să completeze sau să abroge condiţii ce ţin de dobândirea calităţii de fondator.
  • Pentru aceste motive, Curtea constată că modificarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, prevăzute la art. 11 din Legea fundamentală.
  • În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, în privinţa persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi care sunt condamnate pentru infracţiunile enumerate de lege se elimină standardul de integritate, astfel că acestea nu vor mai fi vizate de interdicţia exercitării dreptului de a fonda o societate, Curtea reiterează argumentele formulate anterior, potrivit cărora consecinţele extrapenale constând în interzicerea exercitării unui drept fundamental (libertatea economică) nu pot decurge decât din natura infracţiunii comise, iar legătura directă între activitatea desfăşurată şi infracţiune (“activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”) poate fi constatată doar de instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza penală. Aşadar, o legătură determinantă care justifică aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita calitatea de fondator şi, ulterior, aplicarea măsurii restrictive de acces la o activitate economică în calitate de fondator al unei societăţi există doar în cazul în care persoana condamnată a săvârşit infracţiunea folosindu-se de activitatea desfăşurată în calitate de fondator al unei societăţi. Deţinerea oricărei alte calităţi/funcţii sau exercitarea oricărei alte profesii/meserii/ocupaţii de care persoana condamnată s-a folosit pentru comiterea infracţiunii atrage aplicarea pedepsei complementare corespunzătoare, respectiv interzicerea dreptului de a exercita respectivele activităţi.
  1. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi a considerentelor Deciziei nr. 582 din 20 iulie 2016, paragraful 53, potrivit cărora “Conceptul statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele – iar cadrul legislativ este una dintre ele – pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală […]”, Curtea reţine că, pe lângă instituirea unor standarde etice şi profesionale, statul este, în egală măsură, obligat să asigure cetăţenilor săi exercitarea drepturilor şi libertăţilor consacrate de Legea fundamentală. Aşa fiind, Curtea constată că, reglementând materia accesului la o activitate economică, legiuitorula acţionat în marja sa de apreciere şi a stabilit, pe de o parte, standardele de integritate aplicabile constituirii unor societăţi, persoane juridice de drept privat, şi, pe de altă parte, garanţiile legale pentru exercitarea acestui drept fundamental, în virtutea obligaţiei sale constituţionale, prevăzute de art. 45 din Legea fundamentală.
  2. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 iulie 2019.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională, formulez prezenta opinie separată, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României se impunea a fi admisă şi să se constate că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 61, 75 şi 76 din Constituţie, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte persoanele care pot fi considerate fondatori ai unei societăţi comerciale în alin. (1) şi condiţiile de reputaţie şi onorabilitate ce trebuie îndeplinite de aceste persoane în alin. (2). Astfel, nu pot fi fondatori ai unei societăţi comerciale persoanele care au fost condamnate penal definitiv pentru anumite infracţiuni care, în principiu, pot afecta patrimoniul sau încrederea celorlalţi participanţi la viaţa economică. Trebuie precizat că aceste condiţii de reputaţie şi onorabilitate, ce se constituie într-o veritabilă incapacitate specială de folosinţă pentru persoanele care au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 6 alin. (2) şi care le fac nedemne de a avea calitatea de fondatori într-o societate comercială, nu sunt impuse şi celorlalte tipuri de asociaţi din cadrul unei societăţi.

Iniţiativa legislativă, confirmată de camera parlamentară primă sesizată (Senat), şi-a propus eliminarea dintre aceste condiţii de onorabilitate a interdicţiei de a fi fondator cu referire doar la persoanele condamnate pentru infracţiuni de corupţie, păstrând toate celelalte elemente ale interdicţiei existente.

Camera decizională (Camera Deputaţilor) a schimbat radical concepţia generală a condiţiilor de onorabilitate şi a modificat esenţial conţinutul normativ al respectivei dispoziţii prin transformarea interdicţiei generale, care viza toate persoanele condamnate pentru anumite tipuri de infracţiuni, într-o interdicţie cu domeniu de aplicare limitat şi circumstanţiat doar la persoanele cărora li s-a interzis explicit, exclusiv printr-o pedeapsă complementară, posibilitatea de a fi fondator al unei societăţi comerciale. O astfel de modificare a conţinutului normativ şi a filozofiei generale ale legii prin prisma obiectivului urmărit de legiuitor este de natură să încalce principiul bicameralismului, aşa cum a fost acesta explicat şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Aşa cum se arată şi în opinia majoritară, principiul bicameralismului presupune întrunirea cumulativă a două criterii, şi anume: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. în timp, la aceste două criterii, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a adăugat un al treilea criteriu, prin necesitatea raportării la scopul legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, respectiv Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 31 octombrie 2017, şi Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018). Altfel spus, Curtea Constituţională este cea care a stabilit că, în cadrul procesului legislativ caracterizat prin bicameralism, modificările şi completările pe care Camera decizională le poate aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la concepţia generală reglementată de prima Cameră în acord cu scopul legii. Altminteri, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză realizează tocmai o astfel de schimbare majoră, de concepţie generală a legii, prin modificări importante de conţinut care, pe de o parte, alterează voinţa originară a iniţiatorului, iar pe de altă parte nu aveau cum să fi fost avute în vedere şi nici nu au fost dezbătute de prima cameră sesizată. Ţine de obiectul esenţial al acestei reglementări (incapacitatea de a fi fondator al unei societăţi comerciale a persoanelor care nu dispun de bonitate şi onorabilitate) faptul de a şti dacă pot sau nu să fie fondatori ai unei societăţi comerciale orice persoane care au fost anterior condamnate pentru infracţiuni ce vizează patrimoniul sau încrederea egalilor/partenerilor lor sau doar anumite persoane, care fac obiectul unei interdicţii circumstanţiate şi precizată printr-o pedeapsă complementară dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Prin schimbarea principială a abordării acestui aspect important pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, camera decizională a adoptat o lege al cărei conţinut normativ nu a fost şi nu avea cum să fie avut în vedere, dezbătut şi aprobat de camera primă sesizată.

Contrar opiniei majoritare apreciez că pentru respectarea principiului bicameralismului nu este suficient să fie respectat doar al treilea criteriu stabilit de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi acela doar în coordonatele sale generale. A susţine, precum în opinia majoritară, că este suficient faptul că intenţia legiuitorului a fost aceeaşi în cadrul ambelor camere parlamentare, anume aceea de a diminua standardele de integritate şi onorabilitate aplicabile doar fondatorilor societăţilor, nu acoperă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii semnificativ diferite a normei juridice vizate. În viziunea camerei prime sesizate această diminuare a fost considerată a fi suficientă prin eliminarea infracţiunilor de corupţie şi păstrarea interdicţiei cu titlu general, în vreme ce, în viziunea camerei decizionale, nu infracţiunile de corupţie trebuiau eliminate din rândul cauzelor de incapacitate specială de folosinţă, ci modalitatea în care operează aceasta în concret, anume nu ca efect al oricărei condamnări pentru săvârşirea acelor infracţiuni, ci numai dacă în cauzele penale respective s-a pronunţat o pedeapsă complementară referitoare la interzicerea desfăşurării activităţii de care respectiva persoană condamnată s-a folosit pentru săvârşirea acelei infracţiuni. Dat fiind că, în practică, instanţele judecătoreşti pronunţă pedepsele complementare printr-o referire generică la prevederile art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, şi nu prin precizarea în concret a conduitei ce se interzice în fiecare caz în parte, această nouă viziune legislativă este echivalentă cu o desfiinţare de facto a acestei cauze de incapacitate specială de folosinţă şi revine la a spune că la nivelul Camerei decizionale a operat o schimbare radicală a legii pe care prima cameră sesizată nu avea cum să o dezbată. Bicameralismul nu înseamnă că ambele camere trebuie să adopte soluţii legislative identice, dar nici nu poate însemna că fiecare cameră parlamentară adoptă texte normative distincte pentru atingerea unui obiectiv comun.

Neconstituţionalitatea extrinsecă determină neconstituţionalitatea legii în ansamblu şi face inutilă analiza intrinsecă a textului normativ.

Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României să fie admisă şi să se constate că Legea pentru modificarea alin. (2) al art. 6 din Legea societăţilor nr. 31/1990 supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 61, 75 şi 76 din Constituţie.

Judecător,

Elena-Simina Tănăsescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 635 din data de 31 iulie 2019

Preluat din Sintact.ro 

Share this Post

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*