Germania si Uniunea Europeana (II)

admin/ May 3, 2013/ Articole, Stiati ca?

Germania, UEAutor: Stefan GHEORGHIES
La un an de la esecul Comunitatii Europene de Aparare reapar discutiile privitoare la relansarea procesului de integrare. Cele sase state membre ale CECO se reunesc la nivel de ministri de externe si propun crearea unei piete comune, cu libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor. In Franta si Germania fortele politice sunt impartite, din moment ce se ridica problema unei alte institutii supranationale. Crestin-democratii cancelarului Adenauer prezinta integrarea drept un pas esential in inscrierea republicii federale in circuitul international, insa social-democratii si liberalii se temeau ca aceasta miscare politica va face imposibila reunificarea Germaniei. Proiectele de tratate sunt reluate in Conferinta de la Paris din Februarie 1957, iar sefii de guvern din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza cele doua tratate care instituiau Comunitatea  Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice[1].
Tandemul franco-german
Planul Fouchet si cooperarea politica pe care acesta o realiza au fost incercate pe plan bilateral franco-german de catre cancelarul Adenauer si generalul de Gaulle. Spiritul general al acordului urmareste Planul Fouchet. O prima parte tratateaza organizarea cooperarii intre cele doua state – conceputa intr-o forma diplomatica clasica. Sunt mentinute contacte politice regulate intre directiile politice, economice, culturale ale Afacerilor Externe, misiunile diplomatice si consulare. Orientarile acestui program sunt descrise in cea de-a doua parte a acordului. In sectorul apararii, obiectivele de atins sunt apropierea doctrinelor relative la strategie si tactica, schimburi de personal, o cooperare in materie de armament prin pregatirea unor proiecte comune. In realitate, insa, tratatul era strans legat de personalitatile celor doi guvernanti care il incheiasera; in scurt timp aceasta cooperare va starni nelinisti in randul celorlalte state prin pricina faptului ca ar putea afecta mecanismul comunitar[2]. Germania invinsa si discreditata dorea cu disperare legitimitatea oferita de Franta, in timp ce Parisul isi dorea sa fie omagiat ca putere a Europei, omagiu pe care nu i l-ar fi conferit nici englezii, nici americanii[3].

Perioada 1980-1985
In noiembrie 1980, ministrul de externe al Germaniei, Hans Dietrich Genscher, si ministrul de externe al Italiei, Emilio Colombo, prezinta statelor si Parlamentului European un proiect de Act European. Acest Act European viza dezvoltarea unei politici externe comune, acordarea pozitiilor privind problemele de securitate, cooperarea in domeniile culturii, intarirea constiintei europene comune in domeniul dreptului si crearea unei uniuni juridice, actiuni concertate in probleme internationale de ordin public si de terorism. In ciuda criticilor venite din Parlamentul European, Consiliul European adopta Declaratia Solemna privind Uniunea Europeana, la 19 Iulie 1983, la Stuttgart[4].
Reunite la Milano in Mai 1985, Consiliul European aproba o „carte alba” redactata de Comisie si hotara negocierea interguvernamentala a unui nou tratat. Actul Unic era semnat la Luxemburg pe 28 Februarie si intra in vigoare pe 1 Ianuarie 1987. Intre timp, fusese ratificat de catre cele douasprezece state. Liberalizarea completa a circulatiei capitalurilor presupunea o armonizare a fiscalitatilor indirecte. Proiectul de retinere s-a lovit de reticentele Germaniei; evaziunea fiscala era astfel inlesnita. Suprimarea controalelor la frontiere ar fi trebuit sa determine aparitia unor politici comunitare europene in materie de imigratie si de azil politic. Inca din iunie 1985, Franta, Germania si cele trei state ale Beneluxului studiasera suprimarea graduala a controalelor la frontierele celor cinci tari[5].
Germania si „entuziasmul” Tratatului de la Maastricht
„Maastricht este unul dintre cele mai importante evenimente din ultima jumatate de secol. Punctul de ancorare a douasprezece tari intr-o comunitate in care sunt constranse de acum inainte sa actioneze impreuna in domeniile cele mai importante ale activitatii politice. Dar acest lucru este ireversibil.” afirma presedintele Mitterrand la intoarcerea din capitala Limbourgului olandez, unde sefii de stat si de guvern ai Comunitatii se reunisera in Consiliul European, de pe 9 pe 11 Decembrie 1991. Miza Consiliului European de la Maastricht viza un acord privind dubla negociere a Uniunii Economice si Monetare si a uniunii politice, care, de la Consiliul European de la Roma, din Decembrie 1990, se continuase in cadrul a doua conferinte. In contextul caderii zidului Berlinului, reunificarea rapida a Germaniei l-a determinat pe cancelarul Kohl sa propuna o initiativa franco-germana care sa arate ca pentru Germania constructia europeana ramanea o prioritate. De asemenea germanii isi proclamasera angajamentul in favoarea unei evolutii federale a comunitatii si devenisera foarte hotarati sa faca sa cedeze Marea Britanie, Danemarca si Irlanda, ostile oricarui transfer de suveranitate. Acordul realizat la Maastricht era insa o simpla rezolutie a Consiliului European. Acesta a capatat forma de tratat, semnat in acelasi oras olandez pe 9 Februarie 1992; insa doar experienta avea sa permita aprecierea semnificatiei exacte a Tratului de la Maastricht. Cei doi initiatori principali erau framantati de preocupari de politica interna. Cancelarul Kohl, prada dificultatilor psihologice si economice ale reunificarii germane, presedintele Mitterrand, confruntat cu esecul total al proiectului sau socialist pentru Franta doreau cu tot dinadinul o diversiune europeana. Ei doreau sa apara drept parintii refondatori ai intregului European[6].
Jacques Delors, presedintele Comisiei Europene, a fost printre primii europeni care au considerat ca singurul raspuns al problemelor europene ar fi revenirea la germanii democrati de dupa al doilea razboi mondial. Unificarea rapida a Germaniei a ridicat o alta problema de care multi lideri europeni se temeau: se va subordona Germania unificata autoritatii institutiilor comunitare? Anul 1992 va marca un moment de rascruce, implicit problematica folosirii acestei noi ascensiuni germane in beneficial constructiei europene. Conceptul de uniune monetara a fost promovat cu decadere de catre ministrul de externe german Hans-Dietrich Genscher. Presedintele Mitterrand a insistat prin pricina reunificarii rapide a Germaniei asupra unei anumite acceptiuni a proiectului – ca modalitate de a-i imblanzi pe germani. Francezii doreau sa-si asigure participarea la luarea deciziilor, alaturi de banca germana, printr-un reprezentant propriu intr-o noua Banca Centrala Europeana (BCE). Schema precizata anterior nu l-a deranjat pe Kohl, preferand sa lase impresia Frantei ca Parisul va trebui sa plateasca un anumite pret pentru a obtine acceptarea Germaniei cu privire la Uniunea Monetara[7].
Renuntarea la marca a avut un impact major in randul populatiei germane. Desi Kohl se bucura inca de popularitate dupa conferinta, revolta opiniei publice s-a dezlantuit. Cancelarul anticipase protestele germanilor, insa nici chiar el nu era pregatit pentru un astfel de soc. Diversi economisti germani ar fi pus la indoiala constitutionalitatea Uniunii Monetare si Economice Europene in cadrul Curtii Constitutionale germane. In Franta, opozitia critica pozitia Germaniei care, prin intermediul Uniunii Monetare, ar fi incercat sa-si mareasca preeminenta. Aceasta frica generalizata a dus pana si la afirmatii potrivit carora Europa de la Maastricht este o Europa germanizata[8].



[1] Bibere Octav, op. cit., pp. 35-36.
[2] Zogbibe, Charles, op. cit., pp. 171-172.
[3] Pond, Elizabeth, Renașterea Europei, Editura PANDORA-M, București, 2003, p. 45.
[4] Ibidem, pp.86-87.
[5] Ibidem, pp. 309-312.
[6] Zorgbibe, Charles, op. cit., pp.343-345.
[7] Pond, Elizabeth, op. cit., pp. 58-59.
[8] Ibidem, pp. 63-64.
Share this Post