Măsurile fără precedent luate pentru prevenirea răspândirii COVID-19 pot constitui premiza unor încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului (inclusiv dreptul la viață), la o ulterioară reevaluare juridică, ne arată studiul realizat de dna. Mihaela Mazilu-Babel pe tema Jurisprudenței CEDO.
Legal10 aprilie, 2020
Jurisprudența CEDO incidentă în Starea de urgență pentru prevenirea răspândirii COVID-19
Jurisprudența CEDO ne demonstrează, nu de puține ori, că drepturile fundamentale continuă să se aplice inclusiv în situații de urgență, iar măsurile adoptate în contextul pandemiei sunt măsuri ce riscă să pice testul proporționalității atunci când acestea vor ajunge pe masa judecătorului național. Conform art. 20 din Constituția României judecătorul național are obligația de a aplica cu prioritate jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și aceasta inclusiv în situația de stare de urgență, arată autoarea în articolul dedicat acestei teme. [1]
Art. 15 din convenția europeană a drepturilor omului
Statele afectate, inclusiv România (17 martie 2020), au notificat existența stării de urgență Consiliului Europei, activând astfel derogarea ce poate fi realizată în conformitate cu art. 15 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 15, derogarea de la anumite drepturi este posibilă:
– în măsura strictă în care situaţia o impune
– cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
Potrivit art. 15, derogarea de la anumite drepturi este posibilă:
– în măsura strictă în care situaţia o impune
– cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
Drepturi fundamentale afectate
Având în vedere realitățile specifice stării de urgență care au lărgit paleta drepturilor fundamentale afectate, Mihaela Mazilu-Babel arată că CEDO, în jurisprudența sa, analizează inclusiv în astfel de situații condițiile în care limitarea unui drept fundamental reprezintă, în realitate o încălcare a acestuia.
În studiul amintit, autoarea prezintă jurisprudența CEDO relevantă în contextul pandemiei, privitoare la următoarele drepturi afectate:
Dreptul la viață – obligațiile impuse de articolul 2 din Convenție în special atunci când el este pus în pericol în SISTEMUL SANITAR (infecțiile intraspitalicești, condițiile de spitalizare ale bolnavilor etc.)
Interzicerea tratamentelor degradante – obligațiile impuse de art. 3 din Convenție – în special legat de SISTEMUL PENITENCIAR (condiții de detenție, măsuri de prevenție, liberarea condiționată etc.)
Dreptul la libertate şi la siguranţă – obligațiile impuse de articolul 5 din Convenție – detaliat mai jos
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie – obligațiile impuse de art. 8 din Convenție – măsuri preventive pentru populație, gradul de afectare s integrității fizice și psihice
Libertatea de exprimare – obligațiile impuse de art. 10 din Convenție –cu următoarele subpuncte:
– Obligația de divulgare a tuturor informațiilor deținute în legătură cu COVID-19 (informații secretizate, libertatea presei etc.)
– Despre combaterea știrilor false despre sănătate (obligațiile jurnaliștilor)
În studiul amintit, autoarea prezintă jurisprudența CEDO relevantă în contextul pandemiei, privitoare la următoarele drepturi afectate:
Dreptul la viață – obligațiile impuse de articolul 2 din Convenție în special atunci când el este pus în pericol în SISTEMUL SANITAR (infecțiile intraspitalicești, condițiile de spitalizare ale bolnavilor etc.)
Interzicerea tratamentelor degradante – obligațiile impuse de art. 3 din Convenție – în special legat de SISTEMUL PENITENCIAR (condiții de detenție, măsuri de prevenție, liberarea condiționată etc.)
Dreptul la libertate şi la siguranţă – obligațiile impuse de articolul 5 din Convenție – detaliat mai jos
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie – obligațiile impuse de art. 8 din Convenție – măsuri preventive pentru populație, gradul de afectare s integrității fizice și psihice
Libertatea de exprimare – obligațiile impuse de art. 10 din Convenție –cu următoarele subpuncte:
– Obligația de divulgare a tuturor informațiilor deținute în legătură cu COVID-19 (informații secretizate, libertatea presei etc.)
– Despre combaterea știrilor false despre sănătate (obligațiile jurnaliștilor)
Dreptul la libertate și siguranță
Obligațiile impuse de art. 5 din Convenție vizează o serie de măsuri care au fost luate de autoritățile române și care limitează dreptul la libertate și siguranță. Autoarea abordează patru aspecte:
i. Condiții în care pot fi luate măsurile de privare de liberate
În jurisprudența sa Curtea a analizat condițiile în care pot fi impuse aceste măsuri. Astfel, Curtea are în vedere:
Conformitatea cu legea națională: Când analizează o astfel de privare de libertate, Curtea verifică dacă aceasta este în conformitate cu legea națională, lege care trebuie să îndeplinească, a priori, standardul de accesibilitate și previzibilitate impus în mod autonom de Convenție.
Prevenirea măsurilor abuzive: Curtea a subliniat că doar pentru că o privare de libertate va fi în acord cu legislația națională, aceasta nu înseamnă că în mod automat ea va fi în conformitate și cu art. 5 din Convenție: adică nu înseamnă că nu se va dovedi a fi – de fapt – o privare totuși abuzivă, și deci arbitrară. În acest sens, Curtea va verifica dacă alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și judecate ca fiind insuficiente pentru a salva interesul privat sau public pe care măsura detenției urmărea să îl protejeze
ii. Măsurile considerate arbitrare
Măsurile pot fi considerate arbitrale dacă ne aflăm în una din următoarele situații:
Sunt folosite pentru atingerea unor alte scopuri decât cele declarate
Curtea va constata o încălcare a art. 18 din Convenție chiar dacă măsura reprezenta o măsură în conformitate cu art. 5 din Convenție, și aceasta ori de câte ori autoritățile au folosit astfel de măsuri pentru atingerea unor alte scopuri decât cele declarate, și aici mai ales când aceste măsuri de prevenție sunt luate, în practică, împotriva adversarilor politici [2].
Există un element de rea-credință
Totodată, măsura va fi considerată arbitrară, și deci contrară art. 5 din Convenție, ori de câte ori, deși privarea de libertatea era găsită a fi conformă cu litera legii naționale, s-a probat existența unui element de rea-credință sau decepție din partea autorităților. [3]
iii. Situațiile de privare de libertate în senul art. 5 din Convenție
Plasarea în izolare a unei persoane și spitalizarea forțată
Astfel, cu privire la plasarea în izolare a unei persoane și/sau spitalizarea forțată, ea reprezintă o privare de libertate în sensul autonom al acestui articol. „De altfel, chiar art. 5 alin. (1) lit. e) conferă posibilitatea unui stat contractant să realizeze o atare privare de libertate «dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă»”.
Restricțiile de circulație
Sunt considerate limitări ale dreptului la libertate restricțiile de circulație impuse, și anume interdicția de a circula în afara unui perimetru restrâns, și aceasta indiferent de calificarea lor în reglementarea internă, și chiar dacă măsurile de restricție sunt luate pentru siguranța acestora: „Curtea consideră că o caracterizare anume conferită de dreptul intern reținerii respectivelor persoanelor nu poate modifica natura măsurilor restrictive luate împotriva acestora” iar „aplicabilitatea art. 5 din Convenție nu poate fi exclusă de faptul, invocat de Guvern, că scopul autorităților era de a ajuta reclamanții și de a le asigura siguranța”, din moment ce „chiar și măsurile de protecție sau măsurile adoptate în interesul destinatarului lor pot constitui o privare de libertate” [4].
Carantina instituționalizată și spitalizare obligatorie
Potrivit autoarei această jurisprudență este pertinentă atât pentru măsurile luate în România, de carantină instituționalizată impuse persoanelor cu risc crescut de contagiozitate [5], cât și pentru cele de spitalizare obligatorie impuse atât persoanelor simptomatice care întruneau criteriile definiției de caz, precum și persoanelor față de care testul de coronavirus era pozitiv [6].
iv: Jurisprudență CEDO relevantă
Enhorn împotriva Suediei – Izolarea obligatorie a unei persoane infectată cu HIV. Proporționalitatea măsurii și prelungirea acesteia
Deoarece consideră că este posibil, în viitorul apropriat, ca reglementările din România să fie analizate din perspectiva jurisprudenței CEDO incidente, Mihaela Mazilu-Babel face trimitere la jurisprudența Enhorn împotriva Suediei, cauză în care Curtea a fost chemată să analizeze dacă privarea de libertate în scop precaut a domnului Enhorn era în conformitate cu art. 5 din Convenție având în vedere că, din cauza faptului că autoritățile au considerat că domnul Enhorn, dacă ar fi lăsat liber, ar infecta cu HIV alte persoane, acestea au socotit necesar să-l priveze de libertate, instanțele naționale acceptând necesitatea instituirii unei astfel de măsuri de izolare obligatorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după ce a stabilit că măsura dispusă a fost una în conformitate cu legea, a examinat proporționalitatea acesteia, verificând mai ales dacă nu existau măsuri mai puțin constrângătoare ce ar fi putut asigura obținerea aceluiași rezultat urmărit de autorități:
Primo, Curtea a constatat că Guvernul Suediei nu a oferit exemple de nicio altă măsură mai puțin constrângătoare pentru reclamant și care să fi fost încercată înainte de a dispune izolarea obligatorie a acestuia.
Secundo, Curtea a subliniat că este de netăgăduit faptul că reclamantul nu s-a conformat să se prezinte la medic ori de câte ori i s-a impus, lipsind de la anumite programări, dar că, pe de altă parte, observă și faptul că medicii nu i-au interzis în mod absolut consumul de alcool și nici nu i-au prescris să urmeze un tratament pentru a nu mai fi dependent de alcool [7].
Tertio, Curtea constată că nu s-a dovedit că domnul Enhorn ar fi infectat, cu intenție sau din gravă neglijență, o altă persoană cu HIV, singura persoană infectată fiind anterior momentului în care chiar domnul Enhorn fusese diagnosticat ca purtător al virusului HIV[8].
În concluzie, Curtea a statuat că a existat o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. e) din Convenție deoarece „izolarea obligatorie a reclamantului nu a fost o ultimă soluție posibilă pentru a-l împiedica să răspândească virusul HIV din moment ce nu au fost luate în considerare măsuri mai puțin severe care apoi să fi fost considerate că nu erau suficiente pentru a proteja interesul public”. Totodată, „Curtea consideră că, prelungind pentru o perioadă de aproape șapte ani, ordinul de izolare obligatorie a reclamantului, în urma căruia a fost plasat involuntar, timp de aproape un an și jumătate, într-un spital, autoritățile nu au reușit să stabilească un echilibru echitabil între nevoia de a se asigura că virusul HIV nu s-a răspândit și dreptul la libertate al reclamantului.” [9]
i. Condiții în care pot fi luate măsurile de privare de liberate
În jurisprudența sa Curtea a analizat condițiile în care pot fi impuse aceste măsuri. Astfel, Curtea are în vedere:
Conformitatea cu legea națională: Când analizează o astfel de privare de libertate, Curtea verifică dacă aceasta este în conformitate cu legea națională, lege care trebuie să îndeplinească, a priori, standardul de accesibilitate și previzibilitate impus în mod autonom de Convenție.
Prevenirea măsurilor abuzive: Curtea a subliniat că doar pentru că o privare de libertate va fi în acord cu legislația națională, aceasta nu înseamnă că în mod automat ea va fi în conformitate și cu art. 5 din Convenție: adică nu înseamnă că nu se va dovedi a fi – de fapt – o privare totuși abuzivă, și deci arbitrară. În acest sens, Curtea va verifica dacă alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și judecate ca fiind insuficiente pentru a salva interesul privat sau public pe care măsura detenției urmărea să îl protejeze
ii. Măsurile considerate arbitrare
Măsurile pot fi considerate arbitrale dacă ne aflăm în una din următoarele situații:
Sunt folosite pentru atingerea unor alte scopuri decât cele declarate
Curtea va constata o încălcare a art. 18 din Convenție chiar dacă măsura reprezenta o măsură în conformitate cu art. 5 din Convenție, și aceasta ori de câte ori autoritățile au folosit astfel de măsuri pentru atingerea unor alte scopuri decât cele declarate, și aici mai ales când aceste măsuri de prevenție sunt luate, în practică, împotriva adversarilor politici [2].
Există un element de rea-credință
Totodată, măsura va fi considerată arbitrară, și deci contrară art. 5 din Convenție, ori de câte ori, deși privarea de libertatea era găsită a fi conformă cu litera legii naționale, s-a probat existența unui element de rea-credință sau decepție din partea autorităților. [3]
iii. Situațiile de privare de libertate în senul art. 5 din Convenție
Plasarea în izolare a unei persoane și spitalizarea forțată
Astfel, cu privire la plasarea în izolare a unei persoane și/sau spitalizarea forțată, ea reprezintă o privare de libertate în sensul autonom al acestui articol. „De altfel, chiar art. 5 alin. (1) lit. e) conferă posibilitatea unui stat contractant să realizeze o atare privare de libertate «dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă»”.
Restricțiile de circulație
Sunt considerate limitări ale dreptului la libertate restricțiile de circulație impuse, și anume interdicția de a circula în afara unui perimetru restrâns, și aceasta indiferent de calificarea lor în reglementarea internă, și chiar dacă măsurile de restricție sunt luate pentru siguranța acestora: „Curtea consideră că o caracterizare anume conferită de dreptul intern reținerii respectivelor persoanelor nu poate modifica natura măsurilor restrictive luate împotriva acestora” iar „aplicabilitatea art. 5 din Convenție nu poate fi exclusă de faptul, invocat de Guvern, că scopul autorităților era de a ajuta reclamanții și de a le asigura siguranța”, din moment ce „chiar și măsurile de protecție sau măsurile adoptate în interesul destinatarului lor pot constitui o privare de libertate” [4].
Carantina instituționalizată și spitalizare obligatorie
Potrivit autoarei această jurisprudență este pertinentă atât pentru măsurile luate în România, de carantină instituționalizată impuse persoanelor cu risc crescut de contagiozitate [5], cât și pentru cele de spitalizare obligatorie impuse atât persoanelor simptomatice care întruneau criteriile definiției de caz, precum și persoanelor față de care testul de coronavirus era pozitiv [6].
iv: Jurisprudență CEDO relevantă
Enhorn împotriva Suediei – Izolarea obligatorie a unei persoane infectată cu HIV. Proporționalitatea măsurii și prelungirea acesteia
Deoarece consideră că este posibil, în viitorul apropriat, ca reglementările din România să fie analizate din perspectiva jurisprudenței CEDO incidente, Mihaela Mazilu-Babel face trimitere la jurisprudența Enhorn împotriva Suediei, cauză în care Curtea a fost chemată să analizeze dacă privarea de libertate în scop precaut a domnului Enhorn era în conformitate cu art. 5 din Convenție având în vedere că, din cauza faptului că autoritățile au considerat că domnul Enhorn, dacă ar fi lăsat liber, ar infecta cu HIV alte persoane, acestea au socotit necesar să-l priveze de libertate, instanțele naționale acceptând necesitatea instituirii unei astfel de măsuri de izolare obligatorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după ce a stabilit că măsura dispusă a fost una în conformitate cu legea, a examinat proporționalitatea acesteia, verificând mai ales dacă nu existau măsuri mai puțin constrângătoare ce ar fi putut asigura obținerea aceluiași rezultat urmărit de autorități:
Primo, Curtea a constatat că Guvernul Suediei nu a oferit exemple de nicio altă măsură mai puțin constrângătoare pentru reclamant și care să fi fost încercată înainte de a dispune izolarea obligatorie a acestuia.
Secundo, Curtea a subliniat că este de netăgăduit faptul că reclamantul nu s-a conformat să se prezinte la medic ori de câte ori i s-a impus, lipsind de la anumite programări, dar că, pe de altă parte, observă și faptul că medicii nu i-au interzis în mod absolut consumul de alcool și nici nu i-au prescris să urmeze un tratament pentru a nu mai fi dependent de alcool [7].
Tertio, Curtea constată că nu s-a dovedit că domnul Enhorn ar fi infectat, cu intenție sau din gravă neglijență, o altă persoană cu HIV, singura persoană infectată fiind anterior momentului în care chiar domnul Enhorn fusese diagnosticat ca purtător al virusului HIV[8].
În concluzie, Curtea a statuat că a existat o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. e) din Convenție deoarece „izolarea obligatorie a reclamantului nu a fost o ultimă soluție posibilă pentru a-l împiedica să răspândească virusul HIV din moment ce nu au fost luate în considerare măsuri mai puțin severe care apoi să fi fost considerate că nu erau suficiente pentru a proteja interesul public”. Totodată, „Curtea consideră că, prelungind pentru o perioadă de aproape șapte ani, ordinul de izolare obligatorie a reclamantului, în urma căruia a fost plasat involuntar, timp de aproape un an și jumătate, într-un spital, autoritățile nu au reușit să stabilească un echilibru echitabil între nevoia de a se asigura că virusul HIV nu s-a răspândit și dreptul la libertate al reclamantului.” [9]
D.L. împotriva Bulgariei – Privarea de libertate a copiilor
În D.L. împotriva Bulgariei, judecătorii subliniază faptul că „atunci când detenția se adresează unui minor, Curtea consideră, în lumina standardelor internaționale relevante, că un criteriu esențial pentru evaluarea proporționalității este acela de a decide dacă detenția a fost decisă ca fiind o ultimă soluție, în interesul superior al copilului și atât timp cât își propune să prevină riscuri grave pentru dezvoltarea acestuia. Când acest criteriu nu mai este îndeplinit, privarea de libertate își pierde justificarea” (s.n. – M.M.-B.) [10]
Potrivit autoarei, “această hotărâre pertinentă și în cazul măsurilor dispuse în România de interzicere a circulației tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriilor, și deci inclusiv aplicabilă împotriva circulației copiilor [11]. Ca atare, este posibil ca pe rolul instanțelor din România să apară astfel de cauze în care instanțele vor fi chemate să se analizeze în ce măsură este proporțională o astfel de interdicție de părăsire a domiciliului ce este impusă inclusiv în cazul copiilor, din moment ce aceștia, conform statisticilor [12] nu fac parte din grupul de risc pentru îmbolnăviri severe cu COVID-19. [13] În plus, o astfel de măsură ar părea cu atât mai mult lipsită de proporționalitate în ipoteza în care minorii nici nu locuiesc cu vreo persoană care face parte din grupul de risc pentru îmbolnăviri severe cu COVID-19.
In fine, considerăm că se va putea analiza și în ce măsură închiderea parcurilor sau a locurilor de joacă, atât timp cât erau accesate doar de copiii, singuri sau împreună cu unul dintre părinți, este o măsură proporțională cu scopul urmărit prin raportare la impactul negativ pe care o astfel de privare de libertate îl poate avea asupra dezvoltării fizice și psihologice a copiilor în general.”
Potrivit autoarei, “această hotărâre pertinentă și în cazul măsurilor dispuse în România de interzicere a circulației tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriilor, și deci inclusiv aplicabilă împotriva circulației copiilor [11]. Ca atare, este posibil ca pe rolul instanțelor din România să apară astfel de cauze în care instanțele vor fi chemate să se analizeze în ce măsură este proporțională o astfel de interdicție de părăsire a domiciliului ce este impusă inclusiv în cazul copiilor, din moment ce aceștia, conform statisticilor [12] nu fac parte din grupul de risc pentru îmbolnăviri severe cu COVID-19. [13] În plus, o astfel de măsură ar părea cu atât mai mult lipsită de proporționalitate în ipoteza în care minorii nici nu locuiesc cu vreo persoană care face parte din grupul de risc pentru îmbolnăviri severe cu COVID-19.
In fine, considerăm că se va putea analiza și în ce măsură închiderea parcurilor sau a locurilor de joacă, atât timp cât erau accesate doar de copiii, singuri sau împreună cu unul dintre părinți, este o măsură proporțională cu scopul urmărit prin raportare la impactul negativ pe care o astfel de privare de libertate îl poate avea asupra dezvoltării fizice și psihologice a copiilor în general.”
Wenner împotriva Slovaciei – Locul privării de libertate
În Wenner împotriva Slovaciei, Curtea a subliniat că poate să nu conteze, din perspectiva incidenței art. 5 din Convenție și a testului ce trebuie satisfăcut, în ce instituție anume o persoană s-a văzut privată de libertate: „instituția în care a fost restrânsă libertatea reclamantului nu a fost în sine decisivă pentru determinarea regimului juridic care a fost reținut în scopul Convenției” [14].
Articolul integral și cazuistica detaliată pe fiecare din drepturile fundamentale abordate pot fi consultate în Pandectele Române nr. 1/2020, în curs de apariție.
Contacte